[andrada]

Primavara femeilor singure.


Primavara din cer si din oameni s-a ratacit prin zapezi si vanturi, lasand usa anotimpului deschisa, doar spre frig si cenusiu. Cand e frig, singuratatea e mai grea. Fulgii lovesc pervazul ferestrei si al inimii, strivind, fara mila sau regrete, fiecare clipa in care lacrima tacerii asteapta mangaierea unui cuvant sau a unei inimi. Nimic din noi nu infloreste cand zapezi de ganduri si nelinisti ne arunca prizonieri in catusele singuratatii. Cu siguranta exista si o cheie, dar de cele mai multe ori, e aruncata intr-un ocean de asteptare si dor. Alteori visam, ani si ani, sa vina un salvator care sa ne scape din ghearele insingurarii. Dar zburatorul intarzie...
Doamne, de ce ingadui sa fim atat de orbi, incat sa nu vedem ca de cele mai multe ori, cheia e chiar in mainile noastre, in inima noastra, in mintea noastra, in sufletul nostru? De ce ne e teama de zborul libertatii de a alerga spre o alta inima, de zborul iubirii?

Traim in trecut, calcand mereu pe urmele zilelor cand eram sau nu pereche. Cautam raspunsuri si rezolvari doar pentru ieri. Ne topim timpul si bucuria in focul neputintei de a schimba acum ce a fost atunci. Ramanem vesnici prizonieri intre “ieri” si “astazi”. Dar maine? In fiecare seara pasim prin somn spre “maine”. Chiar si pentru noi, cei singuri, vine, neconditionat, “maine”. Un “maine” care doare si sperie. Un “maine” ursuz si tot mai obosit de asteptare...
Da, exista si o primavara a femeilor singure...

[andrada]

Se intampla. ''Undeva, candva... lumea se intampla''. Si fara sa-ti dai seama , te afunzi , te pierzi in ea , te pierzi odata cu ea. Raman altii in urma ta , carora le e sortit exact acelasi end. Happy end nu ar putea fi niciodata.
E groaznic sa nu poti avea control asupra vietii tale. Ne nastem pentru a muri.
Fiecare zi e inca un pas mai aproape de moarte.
Ne obosim , ne strofocam , ne grabim sa fim cineva , sa avem ceva , sa realizam multe , sa ne cautam un locsor pe pamant , un rost , un gand , o personalitate.
Pur si simplu.. sa fim. But you never know what hits you.
Planuri marete? Se poate foarte bine sa te calce o masina la numai cateva minute dupa ce ti-ai facut atatea planuri pentru viata.
Ei si? Ii pasa cuiva? Vietii in niciun caz. Pentru ca ea merge inainte , isi urmeaza intocmai cursul firesc , cu noi in caruta sau la marginea unui sant.
Mi se strange inima cand vad oameni atat de speriati de moartea in sine.
Mi se strange inima cand vad oameni batrani si invechiti de vreme , abia umbland.
Si totusi , multi dintre ei zambesc. Asta imi invoca o stare de tristete si de liniste sufleteasca in acelasi timp.
Sa vezi un om albit , la sfarsitul vietii , zambind.
Nu stiu niciodata ce e in sufletul lor. Se poate sa sufere cumplit. Si totusi..zambesc. E oare un zambet fals , ca al nostru?
E oare un zambet tamp , cauzat din pura senilitate specifica?
Eh, dar mai conteaza? E un zambet.
Si ma trec fiori calzi de tulburare si liniste in acelasi timp , privind la ei , la fruntea si obrajii lor ridati profund , la mainile lor obosite peste masura.
I-as imbratisa pe toti , le-as da mana , i-as ocroti , le-as spune vorbe bune.
Ii iubesc cand ii intalnesc pe strada , desi suna foarte stupid.
Ii iubesc pe toti. Asa cum l-am iubit si pe el. Omul cu care mi-am petrecut o buna parte din copilarie , omul care a fost martor la primii mei pasi , care mi-a facut de mancare si care imi indesa in gurita mica ''soldatei'' cu sunca.
Care radea mereu , desi avea foarte multe probleme, inclusiv cele de sanatate , care nu l-au scutit nici pe el.
Atata bunatate in el.... N-a facut niciodata rau.
Daca nu putea ajuta , punea o vorba buna , care incalzea inima suferindului cu care mai statea ocazional de vorba.
Ma purta pe genunchi , ma mai ruga sa ma urc cu picioarele pe spatele lui si sa ma plimb ori sa sar incet.
Nu pricepeam de ce , dar ma supuneam.
Acum pricep...si ma doare ca am luat-o ca pe o distractie.
Nu pricepeam nici de ce se bandaja mereu pe picioare , nici cand ma ruga sa ii aduc spirtul si unguentele.
Acum pricep.. acum s-a facut lumina in minte , s-au inchis lacunele.
Suferea de o boala grava , la care s-a mai adaugat si obezitatea.
Si ma cutremur la gandul ca inainte cu o zi de a se intampla tragicul eveniment , m-a sunat si am schimbat cateva vorbe simple la telefon.
''Imi esti asa draga...'' Am zambit incurcata , nu stiam ce ii venise pe moment.
Am apreciat , dar am ramas confuza.
Acum mi-e atat de clar... Simtise. Simtise ca are sa se sfarseasca.
Si n-am fost acolo... n-am fost sa il sarut , sa-l tin de mana , sa-l cuprind plina de dragoste cu privirea inlacrimata.
N-am fost.
A fost doar un nenorocit de apel din care am aflat totul , dupa cateva ore de la deces.
Raman inmarmurita , simt ca ma pierd , ca voi cade jos daca nu imi controlez respiratia instabila. Sangele imi urca in cap , inima accelereaza , lacrimi fierbinti imi uda fiinta lovita.
Incerc sa constientizez totul , sa asimilez , sa imi aleg gandurile.
Kurt imi urla brusc in ureche , mai zgariat si marait ca niciodata.
''You're really nowhere''. A plecat.
Ca o floare ofilindu-se pe un drum prafuit si nestiut de nimeni.
Cad intr-o depresie adanca , ma gandesc la luciul perfid care zace pe polita.
Ma uit la brate , imi simt sangele alergand mai alert ca de obicei.
Not now , my sweet escape... Not now , not yet.
Zi neagra , steag negru care flutura tacut si trist in vant , cutremurand sufletele ramase in urma. Priveghi seara.
Nici nu-mi amintesc nimic.
Imi amintesc un rimel curs pe de-a-ntregul pe fata , o batista mare si udata pana la refuz , doua maini tremurande , o tigara fumata pe furis in spatele capelei , in incercarea disperata de calmare sau cel putin de omorare a starii deplorabile in care ma aflam.
Si simt si acum lacrimile ei care au curs pe umarul meu.
Lacrimi care s-au prelins incet in suflet.
M-a cuprins o stare de durere adanca , privind-o cum strangea mana inertului.
M-am uitat apoi la fata lui impietrita. Parea ca doarme.
Parea dus cu gandurile si simtirile intr-o visare dulce , pe alte taramuri , in alta viata..una mult mai fericita si colorata ca cea care ne e data noua s-o traim.
M-a indemnat sa il ating. De doua ori am intins si am retras mana. N-am putut.
O frica de nedescris mi-a innegrit fiinta , o groaza mi-a invadat sufletul.
Sa-l ating si sa nu-mi mai raspunda la atingere? I just can't do that.
Noapte alba in care mi-am plans toata durerea.
O dupa amiaza trista , in haine cernite , sub cerul care statea sa ploua.
Sub un nuc mare am stat... in ochii tuturor. Era si bunica langa mine...ma tinea strans sa nu ma prabusesc.
Explica tuturor de ce plang atat de mult.
Ceilalti raspundeau mecanic cu cate un ''aha'' scurt , mort.
Aud peste tot ''urarea'' atat de cliseica si seaca , cu care m-am hranit inca toata ziua , apoi. ''Condoleante...''
Mi-a fost rau cand au coborat sicriul din lemn lacuit , in pamant.
M-a incercat un junghi ascuntit in inima cand au aruncat tot pamantul rascolit , infundand complet groapa.
Iar ea plangea , repeta aceleasi cuvinte , tremura , mangaia pamantul.
Nu stiu nici cum am ajuns acasa.
La fiecare cotitura as putea sa-ti spun ce facusem odata cu toti oamenii dragi mie , la fiecare gard as putea sa-ti spun ce simteam si ce faceam , odata , demult , inconjurata de cei care nu mai sunt acum.
Si ne ducem... ca o frunza desprinsa din copacul mort care nu ne mai poate purta.
Viata e foarte scurta.
Iar maine ne putem dizolva in aer , ca si cum nici n-am fi fost vreodata.
Iar uitarea se va impregna treptat in sufletele lor , crucea va prinde praf si noroi , intr-un cimitir trist si sumbru.
Si?
Am fost si ne-am dus. Asta e viata...?
Atunci il inteleg... atunci chiar imi vine sa-l imbratisez pe omul care-mi maraie in urechi , trist si zgariat. Ii inteleg gestul.
Pentru ca cei mult prea simtitori si sensibili la orice miscare dura a lumii , se sting.
Pe ei ii elimina primii natura neinduplecata.
Iar viata... ce e viata? Ea isi continua cursul firesc, apatica, in aceeasi rutina...cu sau fara noi in caruta...

Oare pe el il vrea Iisus o raza de soare?
Congrats, ...te admir si te voi admira mereu.
Ai ajuns unde ti-ai dorit , ai ajuns deasupra noastra , a tuturor.
Acolo unde e infinitul si spiritualitatea divina , acolo unde ziduri si limite nu exista.
Esti in noi.
Congrats, my good old soul... Jesus really wanted you for a sunbeam.

[andrada]

DEMISIE OFICIALA


Subsemnata, va aduc la cunostinta hotararea irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de 10 ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.

Vreau sa fiu mandra de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.
Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.
Vreau sa stau intinsa la umbra unui copac si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.

M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare. Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa. Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate , care isi vand copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.
Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Menica repetentul, atunci cand jucam ratele si vanatorii?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetii echipajului "Speranta", navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericita!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.

Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.
Va asigur ca nu o sa fiu pusa in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebata:
"Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.
Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.
Gata cu barfele anturajului, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT.
Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.
Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MIC!

[andrada]

Ma leg adesea de cuvinte ce le port cu mine un timp. Nu pot si nu vreau sa le dau drumul. Nu stiu de ce as face-o si nu cunosc nebanuitele carari pe care ma vor duce. Ma las purtata pe aripi de cuvinte ce vin spre mine fara sens. Cand sunt intr-o stare de relaxare ceva sau cineva imi sopteste imagini pictate in cuvinte. Este ca un joc de puzzle, in care imaginea este cunoscuta deabia la final.
Ganduri se aduna in colturile mintii mele si visuri aievea nasc cantece efemere. Spirala timpului se rasuceste in spatiul trupului meu si prezentul se joaca in bataia vantului, spunandu-si povestea trecutului si privind tabloul viitorului.
Ganduri ma infioara prin aparitii straniu de colorate. Plutesc, plutesc printre cuvinte rostite ce ma cuprind in hora dansului lor frenetic. Pictez in vidul spatiului din mine pentru eternitate. Nimic nu poate opri acest dans, nici trecerea timpului si nici macar moartea. Vine de undeva de departe si-mi cuprinde fiinta ca o flacara. Ganduri, culori, sunete, emotii se nasc si traiesc prin cuvinte.

[andrada]

De ce trebuie sa existe anumite zile in care chiar poti sa simti trecerea de la un anotimp la altul, brusc, adanc, teribil de real?
De ce spun ca toamna sunt mai femeie? Pentru ca toamna e singurul anotimp cand toate aiurelile astea feminine ma incanta. E singurul anotimp cand imi vine sa scriu despre maruntisurile acestea atat de colorate si frumos mirositoare.
Spun ca toamna ma simt mai femeie ca oricand...pentru ca ma iau in serios prea mult si-mi bat capul cu tot ce nu m-a interesat tot anul.
Ce trist, nu numai ca ma enerveaza toamna pentru ca imi provoaca niste stari care nu au legatura cu mine, dar imi mai schimba si culoarea ochilor.
Nu vreau plimbari monotone prin parc acompaniate de sunetul enervant al tocurilor tarsaindu-se pe frunzele galbene, ude si murdare. Nu vreau sa stau la calculator si sa ascult "te uita cum ninge decembre..." fumand trist pentru ca suntem in octombrie.
Vreau sa raman la fel de aiurita. Vreau sa se uite oamenii la fel de ciudat la mine si sa-si spuna ca nu sunt prea sanatoasa. Daca ies in parc vreau sa ies ca sa stau in ploaie si sa beau lichior de ciocolata.
Vreau sa continui sa invat poezii chiar daca nu sunt in clasa a patra si ma asculta cineva la ele. Vreau vreau vreau. Sper sper sper.
Cred ca e tare usor sa fii barbat. Nu ca ei n-ar avea trairi, melancolii si alte spanacuri...dar parca la ei sunt altfel. Nu cred ca ai sa vezi vreun barbat stand la calulator, fumand si ascultand melodia asta, uitandu-se dezolat pe pereti...asa fara nici un motiv. Femeile isi construiesc tristetile dintr-o frunza, dintr-o privire, dintr-un cantec, dintr-un grad celsius in minus..

[andrada]

Ploua. Marunt, cetos, a toamna adevarata. Si miros de lemne arse vestind iarna ce sta sa vie. Sunt fericita. Si impacata cu mine. Ploaia asta repune lucrurile pe un fagas firesc…soarele de acum cateva zile ma zapacea, ma amortea, era o discrepanta prea mare intre ce asteptam si ce era… Natura se aliniaza, prin manifestare, in sfarsit, mie.

In sufletul meu e senin… de parca doar ploaia de azi putea spala neintelegerile zilei de ieri. Mi-e bine cu mine… mi-e bine cu tine… tacut, departe, neconturat… Nu mai sunt asteptari, le-a maturat vantul de octombrie..le-a dus in zari neaccesibile starii mele prezente. Sper sa ramana acolo, sa nu navaleasca iarasi peste mine, din senin, intr-o zi oarecare din viitor. Si daca o vor face, totusi? Treaba lor! Nu-mi mai pasa de ele, nu le mai simt ca fiind ale mele proprii…le-am eliberat, le-am dat drumul, le-am lasat sa plece, sa-si traiasca realitatea dincolo de mine… Si redandu-le libertatea…mi-am redat-o mie. As fi lipsita de modestie sa spun ca-s mandra de noi intelegeri? Meritam asta. Meritam sa ma linistesc, in sfarsit. Nu sa-mi impun s-o fac, asa cum incercam pana acum…ci sa inteleg, sa constientizez…

Ploua… si octombrie ma gaseste in octombrie…

[andrada]

Prea putin timp si prea multe de facut. Vreau sa scriu si nu pot. Am un nod in suflet si altul imi tine mainile legate una de alta. Nu ma lasa sa scriu. Va rog, eliberati-ma! Luati de pe mine povara.

Atata nefericire, tristete si lacrimi… Prea multe plansete am auzit in timp. Prea multe cioburi imprastiate prin suflete. Prea multe lucruri tinute ascunse de dragul celuilalt. Prea multe suflete rapuse de ura si indiferenta. Si prea multe carapace peste oameni. Prea multe zambete de convenineta in timp ce in interior vuieste uraganul. Prea multa ipocrizie.

As fi vrut sa pot spune ca am vazut prea multa fericire, prea multe zambete, prea multa daruire si bucurie. Dar nu exista prea mult cand vorbesti de asa ceva. Si oricum nu e niciodata suficient.

[InnerFire]

Poveste de toamna


O fată visează într-o seară de toamnă
Pe bancă în parc
Un suflet pribeag ce stă şi veghează...
Copacul bătrân deasupră-i priveşte,
Ascultă cu drag o nouă poveste.
Un cer plin de stele deasupra-i senin
Iar fata visează cu sufletul plin
La ziua in care acolo pe bancă,
O frunză-o să cadă şi poate
O mână întinsă-o va prinde uşor,
Un suflet iubi-va acel mic odor
Şi totul în jur dispare
Aşa cum o stea în noapte apare.

O umbră apare la ora târzie
Se plimbă încet pe o cărăruie.
Priveşte timid la cerul cu stele:
Ar vrea să lucească într-o zi printre ele...
Privirea îi cade pe-o altă minune
Şi-o voce timidă începe a-i spune:
"Oh!... E frumoasă... şi te aşteaptă.
De vei voi, o vei avea toată."
Şi inima bate, iar gândul nebun
Începe să-i cânte o mică baladă.
Cu ochii ei negri, fătuca priveşte
Şi-i pare c-aude o nouă poveste.

O clipă ridică privirea sper el
Şi clipa s-opreşte... Timp efemer!
Şi totul îngheaţă în noaptea târzie,
Dar totuşi în jur totul reînvie.
Vântul îngână al frunzelor glas...
Mai e puţin, mai e doar un pas
Şi umbra sfioasă fi-va alături
De-aceea pe care-a iubit-o de-a pururi...
Un gând trecător şi-o noapte de toamnă,
Un pic de noroc şi poate o soartă.
Doar ei amândoi vor şti, numai ei
De e doar destinul singur în vină
Sau poate un gând iubit de ei doi...

O toamnă senină, o toamnă in doi,
O iarnă mai caldă, o vară cu ploi...
Va fi cum va fi! Acum ce contează?
Acum sunt ei doi şi lumea întreagă.
Şi nimeni vreodată nu va putea şti
Sunt ei doi oameni sau doi copii?
Sunt oare vise sau sunt aievea?
Sunt oare ei Adam şi Eva?
Povestea nu spune de ei mai departe,
Se-opreşte aici, în mijloc de noapte.
O fată şi-o umbră s-au întâlnit,
Cum spune povestea, ei s-au iubit...
De e oare vis sau este aievea
Mai ştiu doar copacul şi banca aceea.


ploua

ploua, ma uda si vantul ma bate
orasu-i pustiu la ora de noapte.
nici luna n-apare,o stea nu rasare
pe cerul cu nouri nimic nu apare.
pe streasina casei se-aude curgand
o apa siroaie si bate un vant,
un vant plin de nervi si suflu de plumb.
ma uit...caut cerul...e noapte,tarziu
nimic nu se vede, orasu-i pustiu.
tabloul e negru,peretele gri
sufletu-i plin de vise pustii.
un gand fericit se-aude-n tacere
razbate un glas,doar lapte si miere.
totul dispare in ceata de noapte
se pierde cu totul,cu ganduri si fapte.
un vis neimplinit,iluzii desarte
pierdute usor in mijloc de noapte.
ploua, ma uda si ploua mai tare
mi-e inima uda ,zbarcita de ploaie.

[SillyHobbit]

Ne-a inghitit orasul iubito (fragment)

Ce faci?
Te privesc…
Nu te mai uita la mine asa!
dar cum ma uit?
Te uiti de parca, de parca ar fi ultima oara cand ma vezi
Ma uit cum pot
Dar nu te parasesc
Tu poate nu…
Ce vrei sa spui?offf, iar ai chef de cearta!
Am chef de tine
Dar sunt aici
Am chef de ce ai tu acolo…
Acolo unde?
Acolo unde nu te atinge nimeni…acolo unde doar briza marii te mai face sa vibrezi…
Ti-ai pierdut mintile!
Am pierdut…am pierdut ceea c ma mai face sa fiu om
Hai taci! Nu vezi k aberezi?
Nu vezi?nu auzi?
Ce sa vad?
Uita-te in jurul tau…ne-a inghitit orasul, iubito!
Bea-ti odata cafeaua ca nu am chef sa ramana iar canile nespalate cu zatul asta pe ele…si eu tre sa plec…
Te rog sa nu uiti de ce ai tu acolo!
Cum zici tu…
Cum zic eu?eu nu mai zic nimic, imi place sa te ascult…as vrea sa te ascult mereu, sa fii ca un ecou in mintea mea…
Avem destul timp la dispozitie…acum trebuie sa plec, intarzii la serviciu si doar stii ce gura face Raduleasca dak nu ajung la timp..
Hmmm….timpul!timpul ar trebui sa ni-l facem singuri…nu vezi k ne-o ia inainte?nu vezi k se hraneste cu agitatia citatida….nu te duce azi!nu te duce sa lucrezi pentru altii!hai sa stam de vorba, acum cat putem…hai sa facem ceva si pt noi…
Tu crezi k banii cresc in pom?
Avem timp si sa facem bani…dar uita-te putin pe geam?uita-te…..ce vezi?
Blocul vecin….
Exact! Vezi griul, plumbul...alb-negrul….
Si masinile vecinilor!da chiar, ai vazut c masina si-a luat sotia lu’ george de la etajul 4?
De masinile altora imi pasa? Nu iti dai seama ca observi doar c vezi?...
Pai si ce ai vrea sa vad, artistul lu’ preste?
As vrea sa vezi cum copacul care ajunge cu coroana lui pana la etajul nostru, prinde din nou viata!nu vezi k inmugureste, nu e minunat?
Dar asta se intampla in fiecare primavera!
Nu auzi pasarile cum se aduna din nou pe crengi!nu te bucura?
ma streseaza dimineata, nu ma lasa sa dorm…
Suntem atat de diferiti….
Si ce vrei sa spui cu asta?
Vreau sa spun ca ai uitat de tine si de lucrurile simple care sunt esentiale!
Si eu vreau sa-ti zic k e ora 9 si un sfert si eu trebuia sa plec demult la serviciu si inca stau si iti ascult aberatiile…
As vrea sa intelegi ce trebuie sa intelegi din ce-ti explic…
As vrea ca diseara cand ma intorc sa dormi deja ca sa nu mai fiu nevoita sa-mi pierd timpul cu chestii atat de nefolositoare astazi…
As vrea sa-ti pot oferii o parte din natura…asa cum o vad eu…
Si eu te iubesc puiule!ma intorc la 10 diseara!paaaaaa
(usa se tranteste puternic dupa ea)
…s-ar putea sa gasesti doar ecoul meu…..