[Adi Barb]

În 1952, un cercetător francez, doctorul Daniel Ruzo, a descoperit o serie de structuri megalitice pe platoul peruan Marcanuasi, situat la o altitudine de 4.000 de metri, unde condiţiile de viată sunt extrem de vitrege, aerul este rece, iar pe sglul din granit nu creşte aproape nici un fel de vegetaţie.
Intr-un amfiteatru din piatra situat în mijlocul acestei regiuni deşertice a fost găsită o serie de reprezentări umane si animale sculptate în rocă.

Misterioşii autori ai acestor monumente gigantice cunoşteau legile 'perspectivei şi ale opticii, astfel ca anumite reprezentări sunt vizibile la amiază, altele la diferite ore ale zilei, dar dispar rapid odată cu mutarea umbrei. Figurile caucaziene, negre şi semitice, alături de leii, vacile, elefanţii şi cămilele - animale care nu au existat niciodată pe continentul american sunt reprezentate aici din abundentă.
Tot aici cercetătorul francez a descoperit şi anticul strămoş al broaştei ţestoase, amphiche-lida, a cărei existentă fusese atestată doar prin resturi fosile.
Prezenta calului punea, în plus, o întrebare foarte grea - artistul trăise oare în perioada în care existase si calul american?

Acesta a dispărut din America în urmă cu mai bine de 9.000 de ani şi ar fi reprezentat un excelent reper temporal pentru datarea sculpturilor peruane.
Se ştie că în Lumea Nouă calul nu a apărut decât în secolul al XVI-lea, odată cu aducerea lui de către conchistadorii spanioli.
Prin analiza profirului alb utilizat în sculpturi, geologii au ajuns la concluzia că pietrei i-ar fi fost necesari cel puţin 10.000 de ani pentru a ajunge la nuanţa gri pe care o aveau câteva crăpături ale sale. Deşi cercurile oficiale, după studierea doumentelor fotografice nu au putut nega realitatea acestei descoperiri uimitoare, ele au contestat imediat teoria lui Ruzo, care pretindea că alte rase, cum ar fi pieile roşii, ar fi trăit în America de Sud. Oricare ar fi fost originea vechilpr sculptori, coexistenţa lor cu aceste animale nu a putut fi pusa la îndoială.