[Adi Barb]

Deşi transfuzia sanguină a fost introdusă în medicina occidentală în perioada secolului al XVII-lea, aceasta a fost practicată de către aborigenii australieni de mii de ani. Metoda folosită actualmente este similară uneia dintre cele folosite de aceştia, care consta în tragerea de sânge dintr-o venă a braţului cu un pai. Transfuzia se realiza de asemenea pe cale orală, dar tehnica acestui sistem, deşi remarcată de diverşi cercetători, rămâne cufundată în mister.
Aparent, medicina australiană ar fi moşteni-toarea unei ştiinţe foarte vechi, fiind cunoscute perfect venele potrivite pentru prelevarea de sânge.
Se cunoştea, pe de altă parte - şi acest lucru este extrem de straniu - metoda de alegere a donatorului potrivit. Transfuzia nu era folosită doar în cazurile de îmbolnăvire sau rănire foarte grave, fiind folosită în plus şi la redarea vitalităţii vârstnicilor.

Ameninţaţi de o secetă persistentă sau de alte calamităţi naturale care provocau foametea, aborigenii australieni au folosit de-a lungul secolelor contraceptive orale, făcute din răşina unei plante speciale, rulată sub formă de pilule.

[Adi Barb]

Transfuzie de sânge este introducerea de sînge în sistemul circulator al unui bolnav.

Prin multiplele sale acţiuni, transfuzia este cel mai eficace dintre mijloacele majore ale reanimării. Poate fi directă, adică de la donator la primitor şi indirectă, cu sânge conservat. Sângele conservat se recoltează de la donatori în flacoane speciale de 100 - 300 g, în care se amestecă cu o soluţie de citrat de sodiu 10% pentru a se împiedica coagularea.
Sângele astfel recoltat se conservă la frigider la +4° şi este bun de transfuzat circa 14 zile. Înainte de transfuzie trebuie stabilită grupa sanguină a primitorului şi cunoscută grupa sanguină a sângelui conservat. Calea de administrare obişnuită a sângelui este cea venoasă; cu indicaţii speciale se mai poate administra intra-arterial sau în măduva osoasă. Nepotrivirea de grupă sanguină între primitor şi donator determină accidente grave, chiar mortale: şoc hemolitic, insuficienţă renală acută. Scopul transfuziei: restabilirea masei sanguine în anemii acute prin hemoragie, şoc, arsuri; stimularea hematopoiezei prin excitarea funcţiei organelor hematopoetice prin vitaminele şi hormonii introduşi o dată cu sangele transfuzat; scop hemostatic prin aportul de fibrinogen şi protrombină, elemente necesare coagulării sângelui; stimularea reacţiilor antitoxice şi antiinfecţioase, mai ales cu sânge recoltat de la bolnavii în convalescentă al căror sânge conţine anticorpi. În cazurile în care sângele lipseşte, poate fi înlocuit cu substituenţi care nu prezintă aceeaşi eficacitate, dar în cazurile de mare necesitate, oferă bolnavului posibilitatea să treacă de perioada critică, până la aducerea sângelui (ser fiziologic, ser cu diferite săruri, soluţie glucozată, dextran, plasmă). Exsanguinotransfuzia constă în înlocuirea sângelui unui bolnav cu un alt sânge recoltat de la mai mulţi oameni. Printr-o venă sau arteră se extrage sângele bolnavului, sânge încărcat cu substanţe patologice, toxice sau de dezasimilaţie, iar printr-o altă venă se injectează în acelaşi timp şi în acelaşi ritm o cantitate egală de sange. Pentru o exsanguino-transfuzie se folosesc 10-15 litri de sânge. Este indicată în şocul şi insuficienţa renală acută datorită incompatibilităţii de grupă sanguină în septicemii, intoxicaţii. Întrucât sângele este un ţesut viu ce nu poate fi preparat în laborator şi nici nu poate fi înlocuit cu sânge de animale, singura sursă rămâne omul, donatorul voluntar.

Donatorii voluntari de sânge au aşadar un rol extrem de important. Foarte mulţi oameni au înţeles că este o înaltă datorie să dai sânge pentru salvarea unui om. Este suficient să facem un simplu calcul: de la un donator se recoltează în medie 250 ml; pentru o exsanguinotransfuzie sunt necesari 10 litri; înseamnă că pentru a salva un om care altfel ar fi sortit morţii, donează sânge 40 de persoane.