[T Katalin]

Originea chibriturilor ar trebui, desigur, căutată în torţele antice, confecţionate din beţe simple sau având la unul din capete la început câlţi şi mai apoi fiind impregnate cu o substanţă care se aprindea uşor şi ardea mai multă vreme. Totuşi, primele chibrituri chimice se consideră ca apărute în secolul al XlX-lea. Când şi cine a întemeiat prima fabrică de chibrituri ?

[Adi Barb]

În 1809 au apărut chibriturile, care aveau la un capăt o măciulie făcută dintr-un amestec de pucioasă, clorat de potasiu, licopodium, zahăr şi apă gumată.
Aprinderea lor se făcea prin introducerea măciuliei în acid sulfuric concentrat, fapt pentru care se numeau "oxigeneze".

În 1826 s-a trecut la fabricarea chibriturilor cu pastă din clorat de potasiu, sulfura de antimoniu şi amidon sau apă gumată.
Aprinderea se realiza prin frecare pe glaspapir (hârtie sticlată) sau pe un corp aspru, tare şi uscat.

În 1831, francezul Charles Sauriac modifică formula de fabricaţie, adăugându-i fosfor alb.

În 1832, germanul Kammerer pune bazele primei fabrici de chibrituri de largă circulaţie. Deoarce aceste chibrituri erau toxice (atât pentru producători, cât şi pentru consumatori), au produs unele cazuri de îmbolnăvire, fapt pentru care fosforul alb este înlocuit cu fosforul roşu.

Astăzi pentru fabricarea chibriturilor se folosesc mai multe reţete, din care nu lipsesc sulfura de fosfor, cloratul de potasiu, sacâzul (colofoniul), praful de sticlă, sulfura de antimoniu, bioxidul de magneziu, praful de gresie, sulful, gelatina etc.

Beţele - din carton bine uscat - se impregnează înainte de a fi folosite într-o baie de sulf sau parafină şi sulfat de amoniu (sistem suedez) şi numai după aceea unul din capete este înmuiat în pasta măciuliei. Banda de scăpărat este făcută dintr-o pastă mult mai fluidă ca prima şi conţine o cantitate mai mare de fosfor roşu.