Page 1 of 1
Nichita Stănescu
#1
Posted 04 March 2008 - 02:00 PM
Nichita Stănescu s-a născut sub numele de Nichita Hristea Stănescu, în data de 31 martie 1933, la Ploieşti. Este un mare poet şi eseist al literaturii române.
Tatăl lui Nichita a fost Nicolae H. Stănescu (1908-1982). Mama lui, Tatiana Cereaciuchin, a fost rusoiacă (originară din Voronezh, a părăsit Rusia şi s-a căsătorit în 1931). Stănescu a comentat asupra originii mamei sale cu câteva ocazii ("am fost născut de o ţărancă româncă şi o femeie rusoaică"). Nichita Stănescu a absolvit liceul la Ploieşti, iar apoi a continuat cu studiul limbii şi literaturii române în Bucureşti, absolvind în 1957. Şi-a făcut debutul literar în revista de literatură Tribuna.
Stănescu s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu în 1952, dar cuplul s-a despărţit un an mai târziu. În 1962 s-a căsătorit cu Doina Ciurea. În 1982 s-a căsătorit cu Todoriţa "Dora" Tărîţa.
O mare perioadă a carierei sale şi-a dedicat-o contribuţiilor sale la Gazeta Literară, România Literară şi la Luceafărul.
Debutul editorial a fost reprezentat de cartea cu poezii Sensul Iubirii, care a apărut în revista Luceafărul ăn anul 1960. Ultimul volum de poezii publicat în timpul vieţii sale a fost Noduri şi semne, în anul 1982. A murit în anul 1983, pe data de 13 decembrie, la Bucureşti, de hepatită.
Nichita Stănescu a primit numeroase premii pentru poeziile sale, cel mai important fiind Premiul Herder (1975) şi o nominalizare la Permiul Nobel pentru Literatură.
Din păcate a murit relativ tânăr, lăsând în urmă un nume legendar şi câteva dintre cele mai importante poezii ale literaturii române de după al doilea război mondial. Poezii precum: O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii, Necuvintele, Un pământ numit România, Epica Magna, Opere imperfecte, Noduri şi semne.
#2
Posted 01 July 2008 - 01:29 AM
Poveste sentimentală
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
#4
Posted 03 June 2009 - 03:57 AM
Mă învelesc de frig într-o speranță
cum se-nvelește soba nou zidită
în reliefuri de faianță
cu focul pururi logodită.
.....
Ci vino când nu merge nimeni
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.
N.Stănescu
Nichita Stănescu Străfund de ochi
Valul venind spre mine a împietrit în aer
O, chiar şi tu, iubito, ai rămas
într-o deplină nemişcare.
Şi timpul are febră
O, el mă arde
secunda este fixă ca o perlă
şi stropii valului atârnă-n aer.
Tu, atât apuc să strig, tu
şi cuvântul începe să se vadă
încet,âncet cum se vede lăsarea de noapte,
cuvânt din două litere: tu.
Animal monstruos, înţelesul
s-a oprit, şi începe să se vadă...
Nichita Stănescu Inima
Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.
Nichita Stănescu Hieroglifa
Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.
Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.
Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!
Nichita Stănescu Recele echilibru al stelelor
Vor veni timpuri minunate
când echilibru rece al stelelor
se va rupe, şi când
şirurile celor care au fost
se vor uni cu cei care sunt
Omul, o câte trupuri a avut
şi în câte trupuri încă se va
încerca să mai fie!
Omul! de câte trupuri are nevoie
ca să se poată hrăni până la capăt
din sfera aceasta instabilă!
Vom mânca până la urmă
tot pământul acesta albastru.
Îl vom roade, îl vom roade.
Îi vom azvârli capul şi oasele
iar Omul, Omul nesătul,
cu un miliard de trupuri
va începe să roadă flămând
recele echilibru al stelelor.
Page 1 of 1