[oliviucraznic]

Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

BAZAT PE CRONICI MEDIEVALE
Premiul I pt. Cel mai bun roman la Concursul Naţional de Literatură Visul 2010
Locul I în topul cititorilor Agenţiei de carte la secţiunea Proză românească
Editura Vremea, Colecţia Roşu şi Negru
Lansat: Târgul de carte Bookfest 2010; Invitaţi speciali: Silvia Colfescu, editor, Horia Ursu şi Michael Haulica, scriitori
Librăriile Humanitas, sau site-urile Tamada.ro, Editura Vremea etc.Capitolul 16. Infecţie

– La o parte, toată lumea la o parte!... tună ducele de Chalais.
O rumoare puternică se iscase. Oaspeţii vorbeau unii peste alţii, înghesuindu-se în aproperea mesei lângă care murea Villard.
– Daţi-mi voie să trec, scrâşni şi doctorul Perrigord, dar nu mai era nevoie. La porunca ducelui, toţi se dăduseră mai în spate, formând un cerc în jurul bolnavului. Perrigord păşi în interiorul cercului şi îngenunchie lângă intendent. Francois Abel şi de Guy îl urmară. Lacross se opri chiar în spatele lor.
O linişte de mormânt se lăsă când doctorul examină bolnavul. Cu mâinile albe de chirurg, Perrigord descheie gulerul înalt şi pătat cu sânge sau vin al intendentului, iar prin deschizătura făcută am văzut cu toţii două umflături mari, negre, purulente, cu spărturi în vârf, ca nişte răni. Von Walter făcu un pas în spate, şi faţa lui era de culoarea hârtiei.
– Ciumă, spuse doctorul Perrigord, şi declanşă panica.
Marchiza îşi duse mâna la gură şi ar fi leşinat fără îndoială, dacă nu o susţinea Max Schwartz. Câteva dintre invitate chiar îşi pierdură cunoştinţa. Multe altele ţipau, iar bărbaţii vociferau şi unii înjurau fără reţinere.
– Trebuie să plecăm de aici, spuse în urechea mea o voce pe care am recunoscut-o a fi a lui Von Walter, trebuie să plecăm de aici chiar acum.
– De acord, spuse Vincennes, şi se trase mai într-o parte, rotindu-şi repede privirea în jur.
– Prea târziu, am zis obosit, şi le-am arătat din cap uşile grele de la intrare. Inchizitorul, Lacross şi căpitanul gărzilor cu doi oameni se adunaseră în faţa lor, vorbind în şoaptă şi privind îngrijoraţi către oaspeţi. Între aceştia începea să se audă deja „Să plecăm” şi „Repede, bagajele”, dar nimeni nu părea să aibă un plan. Însă Lacross şi inchizitorul aveau cu siguranţă unul.
Urmau să ne închidă înăuntru.
Von Walter înjură răguşit.
– Încă se mai poate, spuse el, ducându-şi mâna la spadă. Putem încerca o trecere în forţă, acum cât sunt buimăciţi.
Vincennes se gândi un moment, părând să cântărească alternativele.
– Ar putea să meargă, acceptă el.
– Nu plec nicăieri, am zis printre dinţi, şi Von Walter înjură din nou.
– Bine, o să luăm şi fata, spuse el, unde este?...
Dacă aş mai fi avut timp, m-aş fi mirat din nou de cât fusesem de transparent, dar totul se petrecea mult prea repede. M-am uitat după vicontesă, şi am zărit-o – cu ochii ei mari, frumoşi şi speriaţi, lângă ducele de Chalais, în vreme ce Castlenove o proteja cu braţul.
– În regulă, zise Vincennes, să-i dăm drumul. Trecem prin ei.
– Pe demonii din Iad, nu pleacă nimeni, urlă ducele de Chalais, cu ochii negri de furie, şi în mâinile lui delicate se iviră ţevile lungi a două pistoale. Suntem infectaţi. Rămânem aici.
Nu ni se adresa nouă în special, mai mulţi invitaţi se pregăteau să-şi croiască drum către uşă.
Lacross se întoarse spre mulţime. Avea şi el un pistol, dar nu îl ridicase. Ţeava armei îi atârna neglijent pe lângă corp. Peste umărul lui, căpitanul gărzilor trăsese spada.
– Să ne calmăm cu toţii, spuse el liniştit. Suntem oameni educaţi. Ştiţi procedura.
Drugul greu de fier fu tras peste uşă. Inchizitorul păşi în faţă, cu şiragul de mătănii la vedere.
– Domnul este cu noi, să nu uităm, vorbi el blând, şi chiar atunci Villard horcăi şi scuipă o spumă sângerie, parcă pentru a-l contrazice. Dar de Guy ignoră total trupul prăbuşit la podea. Doctorul Perrigord nu este specialist. Părintele Abel va examina şi el bolnavul, pentru a confirma sau infirma diagnosticul. Până atunci, fiecare să se aşeze la masa lui, şi să răspundă la întrebările pe care domnul de Valois-Lacross le va pune. Deschidem o anchetă.
– Suntem pierduţi, spuse lângă mine Von Walter, lăsându-se pe unul din scaune.
– Aia e ciumă?... l-am întrebat pe Vincennes neîncrezător, cu ochii la buboaiele purulente de pe beregata intendentului. Prietenul meu ridică din umeri. Părea demoralizat.
– Nu este, spuse Von Walter, confirmându-mi temerea, credeţi-mă că nu e.
– Atunci spune-le, am zis. Perrigord e un imbecil, or să te creadă.
– Ştiu şi ei, spuse neamţul obosit, luându-şi capul în mâini cu un gest de renunţare. Cel puţin inchizitorul ştie. Ne-au prins.
Aveam acelaşi sentiment. Al unei capcane care se închide.

(Va urma)

Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

http://www.edituravr...-ramas-cosmarul